ceata deasa

Chiul ratat

Dragii mei, ieri am vrut să chiulesc de la Păpușu. Pur și simplu, m-a apucat așa deodată, că om sunt și eu, nu robot. Dormisem cu intermitențe, cu o zi în urmă fusese ceață deasă, așa că se prefigura o zi de stat acasă și de flecărit cu voi. Dar de ce să-mi iasă mie socotelile, când se poate invers? Așa că dimineața m-a întâmpinat cu un cer senin, numai bun de observat pe el eclipsa de soare care s-a grăbit să apară cu câteva zile înainte, pe cer înnorat.

Pe măsură ce trecea timpul, vremea devenea din ce în ce mai frumoasă, așa că, cu imensă părere de rău, m-am luat și am plecat de acasă. Acuma, mă știți: mi-e greu până mă pornesc, după care sunt ca Ana lui Manole: de o încăpățânare prostească; și de o imbecilitate pe măsură, că altfel n-aș putea duce la bun sfârșit multe din ce îmi propun.

După vreo câțiva kilometri, a început atacul. Prima dată, sub formă unei ușoare burări a parbrizului, care a devenit din ce în ce mai insistentă, de abia pridideau ștegătoarele să mi-l curețe. După care, dacă tot n-am luat aminte la mesajul ei, m-a învăluit din toate părțile, de nu mai știam dacă mă duc sau mă întorc; ce-i drept, nici unde și de unde. Important însă era faptul că mă mișcam. Chestia asta îți dă un avânt ușor prostesc, dar cred că nici armatele care se înfruntau pe timpuri, la câmp deschis, nu erau animate de elanuri  cu mult diferite de ale mele. Deci, mergeam. Am încercat să deschid geamul, doar-doar oi vedea mai bine. De văzut, într-adevăr, vedeam, dar nu puteam respira din cauza mirosului. Pur și simplu ceața era ca un cearșaf cu care ai acoperit mult timp ceva murdar și urât mirositor; dar murdar, nu glumă… murdar și umed; cearșaf pe care apoi îl storci în nasul unui testator de parfumuri, că degustător nu cred că merge să-i zic. Așa că l-am închis și mi-am pus ochelarii de văzut la distanță, pe care îi păstrez în mașină. Ți-ai găsit! Cu ei, vedeam chiar mai prost, chestie care mi-a întărit convingerea că oftalmologul meu mi-a greșit rețeta.

De la o vreme, m-am lipit de fundul unuia care se părea că are același drum cu mine. Eram atât de aproape de el, încât începusem să învăț pe de rost gesturile femeii din dreapta șoferului și să-i ghicesc ăluia reacțiile după felul în care dădea din cap. Prinsesem și ceva viteză tot urmărindu-l, așa că mă aflam în bună companie.  Deodată însă, îl văd semnalizând și intrând într-o curte, lăsându-mă orfană. Am mai făcut câteva zeci de metri, până când, de pe marginea drumului, o tablă indicatoare mi-a dat de veste că mersesem destul de întins până atunci, doar că, de la un moment dat încolo, în altă direcție decât cea care-mi era în intenție. Deci: semnalizarea de avarie și celebra întoarcere din zece mișcări a șelevecelei.

Ajung la răspântia unde o luasem aiurea și o pornesc în direcția bună. Doar că acum nu mai era nimeni în fața mea, ca să-mi arate drumul. În schimb se adunaseră  câțiva în spate, așteptându-se să-i scot la liman. Ceea ce am și făcut,  cu maximă precauție, adică cu 10-15 kilometri la oră. Unii, mai nerăbdători, începeau să folosească semnalizarea cu farurile, drept pentru care am scos capul pe geam și le-am zis în gura mare:
-După ce că vă arăt drumul, mai faceți și gură! Ia luați-o voi înainte!

Și le-am făcut semn cu mâna, seniorial. Credeți că a luat-o careva? Ei nu, că era mai simplu să mă bată pe mine la cap decât să-și asume careva răspunderea.  Noroc că am scăpat de ei, treptat. Așa că am rămas iar singură, explorator al unui spațiu absolut de nerecunoscut. Doar șanțurile din dreapta drumului îmi păreau oarecum familiare; vorba romancierului: ”brazdă-ngustă și adâncă”. Doar că nici în romanul cu pricina brazda aia nu-i adusese noroc boierului, așa că încercam să o evit pe cât puteam. Odată am putut chiar prea mult, așa că m-am oprit exact la câțiva centimetri de botul unui tractor care venea -fără semnalizare, evident- din sens opus. Prilej de reflexii asupra cui ar fi fost găsit vinovat în cazul unei coliziuni: el, care umbla ca orbetele, sau eu, care îi foloseam neautorizat banda.

Să mă întorc din drum era prea târziu, așa că i-am dat bice mai departe, până într-o comună care părea ocolită complet și dușmănos de ceață. Drept îi că locuitorii ei sunt atât de ciufuți încât nici nu mă miră chestia asta. Pur și simplu vălătucii albinoși stăteau agățați de dealurile din vecinătate, ferindu-se parcă de orice contact cu oamenii ăia veșnic nemulțumiți și nici din cale afară de harnici.

Când am dat cu ochii de Fluierici, am știut că mă apropii de Păpușu. Stătea pe marginea drumului, ca de obicei, și dirija circulația, cu un elan justificat doar, poate, de faptul că erau atât de puține mașini care se încumetau să iasă pe șosea, încât avea cantități uriașe de energie neconsumată. L-am salutat cu un claxon, ca de obicei, și am băgat mare. Adică 25 pe oră. Deja conduceam periculos de repede!

Ce să zic, am ajuns la dispensar complet amețită de efort. Noroc că nici sătenii nu s-au înghesuit la consultații, că nu îndrăzneau să iasă din case, să nu se rătăcească pasămite.

La întoarcere, aveam să constat ceva oarecum… jenant. Îmi uitasem ochelarii de citit pe nas, așa că, odată ajunsă în mașină, am observat că pe lentilele ochelarilor de văzut la distanță era un strat de praf de aproape un milimetru. Începeau să se dezlege enigme…

I-am curățat, i-am pus pe nas și am purces la drum. Mda, poate că totuși oftalmologul n-o fi greșit complet rețeta aia…